Cu un an în urmă, când eram la vreo 2000 km de casă, în regiunea Abhazia și participam la un proiect de schimb cultural, am aflat că am câștigat concursul de scenarii pentru producerea unui documentar, organizat de OWH Studio, PNUD și Guvernul Elveției.

Ideea mea de film „Dor de casă” a convins, deși am prezentat-o online juriului. Online-ul nu a inhibat nicidecum istoriile migranților care voiau să apară la lumina marelor ecrane.

Migrația, ca fenomen cu impact inclusiv pozitiv, este aproape de mine, fiindcă eu știu bine cum e să trăiești peste hotare și de cât curaj ai nevoie ca să revii acasă.   

Revenirea mea acasă din Georgia însemna începutul filmărilor. Asta m-a speriat puțin, fiindcă nu aveam experiența de a face un lungmetraj și mai mult, nu știam de unde să o apuc. Aveam în spate doar câteva filme și toate scurtmetraje, dar la „distanțe lungi” nu știam cum e. Un alt gând era pe cine voi avea alături în echipă, mai ales că trebuia să lucrăm împreună câteva luni la rând. În scurt timp, mi s-a alăturat în calitate de operator Victor Galușca, regizorul meu preferat dintre colegi, care a fost și el participant la concursul de scenarii și sunetistul Constantin Coada. Bun! Echipa este, dar mai departe? Au urmat consultările cu Lucia Lupu, o tânără regizoare, care m-a susținut mult pe parcursul proiectului. Anume ea mi-a oferit o doză mare de curaj.

Mă uit acum prin materialul video și văd că prima filmare a fost în noiembrie 2019, iar ultima în iulie 2020. Deci opt luni de deplasări în satul meu natal, Izvoare din raionul Florești.

Eu m-am bucurat mult de fiecare dată când am mers în teren, deoarece aveam ocazia să-mi văd buneii mult mai des decât obișnuiam să o fac. Mai ales că ne cazam în casa lor cu toată echipa.

În general, faptul că am copilărit în satul unde am filmat a ușurat mult procesul filmărilor, oamenii erau mult mai deschiși și interacționau mai ușor cu noi, căci o echipă de filmări nu e tot timpul binevenită într-un sat.

La început, am avut un alt concept al filmului și scenariul era clădit pe baza unui personaj a cărui poveste era interesantă, însă, până la urmă, indirect, a refuzat să fie filmat. Așa și a început călătoria prin casele oamenilor din sat.

Vorbeam cu fiecare om întâlnit pe drum, întrebam despre migrație și aproape fiecare avea povești la această temă: ori el a fost departe de casă, ori cineva din familie.

Uneori cu lacrimi în ochi îmi vorbeau despre experiența lor de peste hotare, despre cum e să fii departe de casă și de familie, printre străini.

Am găsit trei povești puternice:

• Silvia Novac. O fostă migrantă, revenită din Italia. Ne-a povestit prin fotografii experiența ei de altădată, arătând valorile familiei, păstrarea tradiției, dragostea față de satul ei natal și chiar casa, în care au trăit mai multe generații.
• Familia mixtă moldo-turcă. Am rămas foarte uimiți când am aflat că în sat sunt și „venetici” din Turcia, o familie în care mama e moldoveancă și și-a adus soțul turc și pe cei doi copiii ai lor în satul ei natal. Ei și-au împărtășit istoria familiei lor cu noi. Pentru prima dată, am întâlnit oameni pentru care prezența camerei de filmat nu a contat și din primele secunde erau foarte deschiși cu noi. De fiecare dată când ne vedeam, ei pregăteau bucate tradiționale turcești și ne ofereau cafea preparată în felul lor. După scurt timp de comunicare, nu mai simțeam deloc disconfort că vorbim în diferite limbi cu tatăl familiei, era cumva totul intuitiv, clar. Am decis să nu traducem în film vorbele lui, ca și spectatorul să simtă același lucru ca și noi.
• Mîțăblîndă. Pe Nicoleta, mezina familiei, am auzit-o recitând o poezie despre părinții plecați peste hotare la concertul de Crăciun. Ea încă învață la școala din sat și este educată de bunica sa, iar fratele ei studiază la universitatea de medicină. Așa că părinții au plecat pentru a-i ajuta să-și finalizeze studiile. La început, am văzut dorința de a pleca peste hotare definitiv. Însă peste jumătate de an am observat că au ajuns la polul opus, cu intenția de a reveni și a de a se dezvolta în satul natal.

Am prins toate anotimpurile din sat. Și fiecare dintre acestea reflectă starea spirituală a satului. Toamna-iarna sunt mai grele, mai sumbre, iar primavăra-vara - mai ușoare. Asta se urmărește și în film, în dialogul cu oamenii. Și aflându-ne alături de eroii noștri mai multe luni la rând, ei ne așteptau cu mare drag la ei acasă. Și până azi am rămas în relații calde cu toți.

O altă provocare a fost pandemia. Pentru finalizarea filmului, noi mai aveam nevoie de încă două-trei deplasări în teren. Și sărbătorile de Paște reprezentau încheierea filmului. Aici și au fost făcute schimbări în scenariu. Dar cred că spre bine, fiindcă așa au apărut și scene din perioada de vară.

Montajul filmului a durat cinci luni. Am avut un timeline de aproximativ douăzeci și patru de ore. În această perioadă, eram permanent în starea de deja-vu, tot mă întorceam în sat, măcar că eram acasă, în studioul de montaj improvizat. La această etapă munceam alături de Cristian Niholat, cel mai răbdător editor pe care l-am cunoscut vreodată. Îi sunt foarte recunoscătoare.

Premiera. Producătorul filmului, Virgiliu Mărgineanu de la OWH Studio mi-a spus noutatea că „dorul” va fi lansat online. M-a întristat faptul că voi fi lipsită de reacțiile vii ale oamenilor, să aud când râd și când oftează. Dar apoi a urmat și o proiecție pe marele ecran cu spectatori în sală și un turneu în mai multe localități ale Moldovei.

Am avut ocazia să discut cu mulți oameni, cel mai des erau solicitări de discuții tete-a-tete, unde mi se povesteau alte istorii de-a migranților. Am avut multe mesaje, unde mă rugau să le dau acces la film pentru a le arăta rudelor de peste hotare. Pe urmă au fost și mai multe mesaje cu aceeași rugăminte venite din Italia, Marea Britanie, Germania, Rusia. Așa a apărut ideea unei lansări oficiale a filmului în spațiul online. Eu credeam că este important să fie privit aici, la noi. Dar ultimele întâmplări m-au adus la ideea că filmul este de o valoare mult mai mare pentru migranții noștri. Va fi ca o felicitare de Crăciun pentru ei. Apropo, sunt fericită că am reușit să prindem pentru film o secvență cu neo-colindă, era și pentru mine foarte curios, cum trece această sărbătoare astăzi prin satele moldovenești.

Mulțumiri. Colegilor un mare-mare mulțumesc. OWH Studio pentru experiență. PNUD și Guvernului Elveției pentru oportunitatea de a face un astfel de film, foarte important pentru mine personal. Consultanților acestui film pentru răbdarea și implicarea lor.